Șapte minute

Plângea, în timp ce stătea ghemuită în cel mai întunecat colț al camerei. Nu era prima dată când se găsea în situația asta. Era obișnuită cu acest sentiment. Era obișnuită chiar și cu sentimentul că nu era singură în locul acela, chiar dacă, teoretic, ea locuia singură. Simți o adiere de vânt venind dinspre fereastră. Nu-și amintea s-o fi deschis. Știa că era aproape… mai aproape ca niciodată… mult prea aproape pentru ca nervii ei să nu cedeze; însă nu putea fi sigură că nu au făcut-o deja.

Simțise ziua aceasta venind încă de când cumpărase casa aia blestemată. Se întreba de ce fusese atât de fraieră încât să nu ia în considerare spusele vecinilor ei… dar îi plăcuseră prea mult oglinzile care erau vizibile aproape peste tot prin casă. Nu le putuse rezista. Și nu era prima care picase în capcana asta… Cu siguranță n-avea să fie nici ultima.

Era speriată de moarte și se întreba dacă ăsta o fi jocul lor prostesc… s-o țină în suspansul ăsta, iar apoi să atace când ea se aștepta mai puțin.

Avea un bine-cunoscut sentiment de dèja-vu, care se accentuă în momentul în care privi în oglinda de pe peretele din fața ei. Acolo văzu ușa camerei întredeschizându-se și o mână acoperită de o mănușă neagră, din piele, ținând ceva ce avea, în lumina lunii pline ce se revărsa pe fereastră, o strălucire metalică.

Ea își închise ochii și începu să se roage să fie rapid. Se uită la ceasul ei digital. Ora 01:20. Șapte minute nu păruseră niciodată o eternitate, până atunci.

Îi simți respirația rece din ce în ce mai aproape de ea. Un fior i se târî pe șira spinării asemenea unui șarpe. Asta avea să fie. Așa avea să se termine.

Brusc, deschise ochii. Visase. Dar se afla în același loc, ascunzându-se. Se uită la ceas. Ora 01:13. Se apropia. Iar de data asta, nu mai era un vis… Avu din nou sentimentul de dèja–vu, mai ales atunci când se uită în oglinda fixată pe peretele din fața ei și văzu bine-cunoscuta mână acoperită de o mănușă neagră, din piele, împreună cu obiectul cu o strălucire metalică ce avea să-i fie fatal.

Se gândea să se roage, însă făcuse asta de atâtea ori în visele ei, încât acum nu mai simțea nevoia. Pentru ea, era ca și cum urma să se întâlnească cu un vechi prieten. Se uită din nou la ceas. Ora 01:20. Șapte minute nu mai păruseră de mult o eternitate.

Îi simți respirația rece apropiindu-se de ea, simți fiorul pe șira spinării… și nu-si dorea decât să se termine repede.

— Ți-a fost dor de mine?, a întrebat-o o voce pițigăiată, ce parcă venea direct din oglindă.

A încercat să-i spună că nu-l mai văzuse doar de 14 minute, însă vocea i-a fost sugrumată de lacrimi, iar mai apoi de o mână acoperită cu o mănușă neagră, ce încă purta amintirea obiectului cu strălucire metalică, ce urma de altfel să-i distrugă trupul…

Published by patryswritings

I am a reader, a writer and a dreamer. I like to believe that I am really good at the first and last thing. However, I don't think that I am the best person to say how good I am at writing. Which is why I'm looking everywhere for feedback. :)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: